Nu te-mpotrivi. Tu va trebui sa iei aceasta grijă asuprăți
in poarta, la care-am ajuns, trecând prin această vale,
să fii straja copilăriei mele. A copilăriei
ce-o duc incă in mine.
Ea e singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,
prin toți anii, sub toate punctele cardinale.
Tu păzește, păzește tu izvorul să nu se usuce
la sfârșitul ăstui timp
lăsat in urmă intre floare și poamă.
Grijește tu să nu se stingă micul incendiu
ascuns în inima brândușei de toamnă.

Avui și eu o dată spatele ars de urzicile soarelui
și tălpile goale. Îți amintesc zile stinse de mult,
dar să nu crezi că mi-am trecut și copilăria
sărind pe vremuri zăplazul. Nu, copilăria e încă aici.
Copilăria mea e aici și astăzi.
Și dac-aș sări și peste poarta toamnei
la care-am ajuns, copilăria aș sălta-o cu mine,
strânsă în vine și-n pumnii mei arși.
Nu trebuie decât puțin să-mi ajuți
c-un surâs sau c-un val de frumusețe
năvălit în obraji.

Vorbele mele să nu te mire. La tâmple,
e drept, am o seamă de fire cărunte
și câteva gânduri aplecate-ntr-o dungă - pe frunte.
Tu stârnește numai o clipă îndurătoarea scânteie
ce mai mocnește în vatră,
scânteia care aleargă și râde,
mugurul de lumină
ce arde în sânge ca moartea de albină.

Ci poarta e în adevar aci ? Poarta sură
căreia n-aș vrea pe nume să-i soun ?
Tu oprește-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun.
Ferește-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,
să nu mor mai înainte de-a muri.
Dar ită mă-ntreb : Tu, fata din poartă,
tu - cine ești ?
Și dacă nu ești,
atunci unde ești și cum vei fi ?