Poate că merit nemurirea albă a unui chin filosof;
poate că merit menirea divină a albastrului nor;
poate că merit un val nebun ce mă iscodește în cale;
poate că merit lumina…

Albastru e norul din cer ce străluce
în albia sobră a unui râu fantasmatic!
Lumina e albă și noaptea e neagră…
Iar eu sunt ambele…

Întâlnești, rar,
câte un greier psiholog
care îți spune, încet, al inimii glas
și unde vei găsi nemurirea;

Căci calea spre ea e aproape pierdută
în haosul ceții, al nopții, păgân,
rupând o mireasmă ce-mbată tăcerea
în suflet de vânt…

Poate că merit un alb întuneric
și poate că merit un pic din lumină,
din negrul ocean de zmoală albastră
și dintr-o neagră însingurare…

Poate că merit o apă,
căci cerul senin îmi întunecă mersul
și poate că merit un pic dintr-un sânge
de lup și de dac…

Dar dacă trăiesc în suspine
și mă desfăt, plâns, în ele,
atunci poate că merit o cruce
și răstignirea…

Poate că merit un vis de baladă
și un vers tânguitor…
Poate că merit un sunet să apară
din foc și neant…

Ori poate că merit planeta uitării
și o singurătate terestră,
sau Iadul ce stă în lumină –
un haos…

Sau poate merit pădurea bătrână
și-o stâncă alături de om,
o biserică tristă a speranței
și a oarbei deznădejdi…

Și te întreb pe tine, lup din pustiu,
ce merit oare în viață?
Îmi vei răspunde cu siguranță: amorul
și chinul feeric.

Ce seacă e deziluzia în spiritul căii!
Și lumea e plină de vifor și fiară!
Ce dulce-i chemarea de-apoi și
repaosul vieții!…

Tu, lume, îmi spui un suspin preacurat
și o realitate mai presus de cuvinte.
Ce fericire trăiesc în acest loc blestemat!
Și ce întristare!…

Ce vrei tu de la mine, Soare păgân?!
Și ce vrei de la mine, tu, Lună?!
Poate că merit o moarte stupidă și chiar
o înviere zadarnică…

Cânt împreună cu susurul mării
și văi țin pe coama-mi nebună;
căci eu om sunt –o natură sălbatică
și-un demiurg ne-nțeles…