Să-i dai cugetului formă,
este un păcat...
Să-i atârni conștiintei
un pumn de pământ,
este un păcat...
Să sfarmi sentimentul
în bucăți telurice...
este un mare păcat!
Să creezi din propria iluzie,
e păcat!
Să dai sufletului viață,
e păcat!

Și eu păcătuiesc prin creația mea...

A-ți oferi puritatea interioară
-singura ce ți-a mai rămas-
și a dezintegra-o în frânturi abstracte
de traire -de vis,
de lume -de haos,
e pacat;
căci treci prin tine un forceps conștient
și-ți zmulgi prin pântec rodul mort
al veșnicului tău subconștient...

Păcătos vei fi
până când din tine
nu vei mai da nimic...
Atunci nu-ți vei mai duce
decât păcatul ce-a străpuns menirea ta...
Dar te vei izbavi
precum Iisus,
purtându-și crucea, a făcut,
când seama îți vei da
că viața doar te-a pus la încercare
și te-a ademenit ca să păcătuiesti
prin a trăi-o…