Prolog:

și cel mai mic dintre cei mai mari visează
doar că visele lui sunt alb-negru
și nu-i vina lui
că nici somnul nu îl poate cuprinde
el suferă
nu pentru că
nu se poate ridica pe vârfuri până la cer
ci pentru că ăia trebuie să își lase capul jos
pentru a-l privi
și se strâmbă
fiindcă lor nu le place să li se lipească de pantof
ca o gumă de mestecat fără gust


1. căderea căderilor


în fața oglinzii
îmi contemplu albul și galbenul feței
sunt doar o aripă atât de ușor invizibil
delicatul blond pierdut în visări
la fereastră

(cincizeci de vodcă and counting)

dedesubtul meu e abur
tălpile mele sunt reci
pământul fierbinte
și mic
și felii
i`m larger than life


2. tu, diafano, care stai sprijinită de toc


nu-i nevoie să-mi spui
te cunosc ți-am întors de-atâtea ori
pielea pe dos
tu vrei în turnul tău de fildeș
să mă pescuiești din nou
cu pletele tale

nu dormi pe mine
dormi mai bine pe cioburile oglinzii tale
sparte


3. cumplit de cald


în fantasia
oamenii de ceară se topesc
doi câte doi câte doi
unul în altul
dar eu nu mai am loc în tine
iar dragostea
a început să semene cu o canapea
verde-mare-de piele-în dungi
dar pe care la urma urmei
doar stai


4. acum măcar e noapte


aș vrea să simt gustul metalic al apei
sânul tău mi-e tot mai aproape de vene
de față de tâmple
cu fiecare privire îmi sap singur pe frunte
la început iarna venea

acum doar rămâne.

și cuta rămâne.


Epilog:

există oameni care nu îmbătrânesc de tot
ăia care au tras paiul mai scurt