Din coala-aceasta de hârtie
Aș încropi o mare barcă,
Să-mi ia povara de pe suflet
Și gândurile ce mă-ncearcă.

Poveștile neîncepute,
ÃŽn care pasul meu timid
Mă va purta spre uși străine
Ce nu doresc să le deschid.

Și câte seri presimt în mine,
Săpându-și grele rădăcini,
Când voi lua cina în picioare
Și-nconjurată de străini.

Sau câte acuzații false
Voi obosi a le nega,
Trăgându-mi un fermoar la gură
Doar mâna dreaptă-o lăcrima.

ÃŽmi voi aduce-atunci aminte
Că mi-a fost dat să mă străbată
O Sfânta-Sfintelor răbdare
A munților, semeți, de piatră.