exiști?…mai exiști? dar copacul acela
vorbăreț din fața ferestrei?…dar magnoliile
liliacul sulfina și orga de vânt iasomia glicina
și buzele tale, caprifoiul și rozmarinul și parcurile
al libertății al muncii al vieții prin care hoinăream
în cabinetul aseptic și crud?…dar coloana
de ființe inerte sinucigașe așteptandu-și rândul
la spovedanie și reîntregire?…
coșmare,
aruncarea în valuri, sub lună; isus christos
în chip de copil handicapat, dându-și duhul
cu pieptul scrijelit de poeme; între tine și ele –
spațiul securizant
al biroului; ca pe o scenă
privirea ta gânditoare, asistând la spectacol,
participând;
legându-te cu un fir subțire de lumină
de fiecare salt mortal la trapez; participând
(cu o foarfecă-alături) și elegant zâmbitor, -
cît să mă-ntreb dacă cumva nu mi se pare,
și elegant – zâmbitor
cât să uit de bazaconii, metafizici, salvarea
materiei
cât să las să mă-nchidă – pozitivă, terestră –
îndoiala.

…doar mâinile tale
ușor tremurânde, pălite
de mortarul cu care zideai (rezideai) - temelia?