nu îl întâlnise încă

nu îl întâlnise încă pe Mario. și ar fi putut dacă n-ar fi fost blestemata de viață și proful de mate dintr-a cincea de care s-a îndrăgostit ca o pubera proastă, neștiind ce i se-ntâmplă și visând cutremurată scene erotice. scene pe care le citise în romane, pe care nu le putea pricepe pe de-a-ntregul dar le bâiguia în imaginație. bineînțeles, nu știa nimic despre prima împreunare - nudus cum nuda – dar citise ceva despre sângele cleios dintre coapse, despre trupul care se desface ca o floare, într-o explozie de voluptate. voluptatea o cunoștea și simțea că e vinovată, de aceea, în târziul nopții, ascunsă între cearceafurile lipicioase, era atentă la respirația sacadată a celorlalți și, în același timp la clipocitul celulelor desfrânat și beatificat. nu l-a întâlnit pe Mario nici mai târziu când a cunoscut înflorirea și deflorarea fără ca ele să se lege de un anume chip. au ținut-o în brațe bărbați blazați căutând în trupul ei leneș și prostănac refugiu din fața unor neveste grase și mustăcioase, mereu arțăgoase și ah! ea era o fătucă dulce și sentimentală și se îndrăgostea de fiecare dată crezând că e vorba de Mario. bărbați feluriți care nici nu o vedeau, care nu simțeau nimic decât dorință înainte și dispreț după, pe care trupul ei ii primea cum își primește noii –veniți o haltă din câmpie în noapte. n-a apărut Mario nici în al doișpelea ceas când devenise clar că trebuie să se oprească și maică-sa, împovărată de treburi, îi spunea “dezmățata dracului proastă! “ și ea nu înțelegea de ce e proastă, ea iubea de fiece dată ardent , dar ei erau grăbiți, ocupați, aveau familii, treburi, trenuri și o priveau perplecși când le vorbea despre dragoste. să se pedepsească, s-a oprit la un damnat, un crestat de obezi, un ăla aruncat de onorabila societate la groapa gunoaielor. s-a gândit că din două păcate strigătoare la cer – cum nuferii nasc din mlaștini – se poate întemeia o religie sau măcar un adevăr. n-a întemeiat nimic pentru că ei îi era dor de Mario, din ce în ce mai dor și secătura înțelesese că se gândește la altceva – “la cine visezi, fă, dumnezeii mă-ti!”, și îi pisa cu pumnii și picioarele carnea vinovată, pentru că ea, ca o proastă ce era, îi povestise de dragostile ei nevinovate – doar-doar o ieși sufletul ăla putred afară să-l agațe de grindă, dar sufletul nu avea nici o vină. într-o zi a plecat blestemându-și încet, tânguios, sufletul slavmoștenit de la taică-su și abisalitatea lui păgână. și a zis: mai bine îl aștept pe Mario, nu-l mai caut, uite, mereu mă înșel. a venit intr-o zi. Cerul –a umplut de mireasmă și s-a cutremurat pământul dând flori mari liliachii și leneșe și livezile au urcat cu țipăt colinele și frunzele aveau pețiolul de aur și juca în apele liniștite lucioase ale ochilor toată visarea îngerească. Mario fusese și o ținuse în brațe îndurerat spălându-i rănile trupului și oblojindu-i sufletul rebegit de atâtea câte nu înțelesese și îi spunea legănând-o cu tandrețe “proastă mică, proastă mică” și a iubit-o ca pe o păcătoasă sfințind-o cu pecetea morții lui. s-a stins într-o după-amiază de iarnă. Printre fulgii mari, somnoroși ca niște gene de copil, văzduhul se întrezărea liliachiu. la plecare, cu ochii închiși, i-a spus încet: “auzi, iubito, de mult voiam să te întreb, de ce îmi spui Mario, pe mine mă cheamă …”


Gabriela Savitsky