Simt ceva pe timpan.

Gândurile mele se prăbușesc și mor unele de altele,
foștii lor amfitrioni își împrumută umbrele și sunetul,
mașinile se modelează
după cum o mână spală pe alta,
stâlpii se duelează,
luminile își calcă în picioare cuiburile,
iar organele arborilor șuieră mai multă noapte.

...apoi m-am întâlnit cu mine:
o femeie ne scrisese pe timpane aceleași vorbe.
Totul își schimbase destinul
ca și cum deodată cineva ar fi cântat
cu o singură mână la două piane.
Ninsoarea cădea în dragostea pentru spinarea zilei.
Pătrunsă de lumina nemișcată,
nu te-ndepărtai de sub auzul meu.