Prin fața ferestrelor larg deschise
trece groparul satului,
deasupra lui lumina asfințitului
- o roșie putredă
întinzîndu-i-se pe ceafă.

Își simte sufletul împăcat:
nici azi n-a îngropat pe nimeni
mai adînc decît s-ar fi
îngropat pe sine însuși.

De mult nu mai folosește unelte,
într-o mută sfințenie
sapă gropile cu mîna.

Crede că metalul s-ar îndîrji prea mult
împotriva celui de sub pămînt
și asta l-ar supăra pe Dumnezeu.

Unii vor să-l alunge, pentru ei
tot mai puține sunt golurile
din pîinea cinei.

Dar în cer nu sunt găuri?
Îi pedepsește cineva pe cei ce le-au făcut?

Degeaba l-au amenințat cu moartea.
Ochii morții sunt pentru el
două cireșe ce-l urmăresc
speriate din frunziș
crezînd că vor scăpa neculese.