câteodată mă închipui
înger
nu mă pot ridica
din noroaie
de aripile uriașe

ca domnul foarte bătrân
a lui Marquez

atunci mă învârt pe loc
penele mele
acoperă
pământul

mă prăbușesc

privesc
femeia
cu pantofi albaștri

foarte albaștri

trece încet
și hrănește
păsări
senile

se plimbă
printre ele
încălțată
cu algele
altei lumi

atunci știu

sunt doar
un pantof albastru
gheruțe ascuțite
mi se înfig
în carne

mă țintuiesc