trebuie să credem viața pentru felul
în care se comportă

călcată în picioare
cu borduri reflectând doar frunți late de oameni
mai scoate câte un orb grăbit
cu o pușcă la braț

(și legăna pușca duios ca pe un copil)

fărâmițând umbre si urme
cu spatele lipit de pământul rece
călătorul așteaptă sensul verde

stop cadru
în palme îmi tremura tăcerea noastră
lungă de șapte vieți și câțiva centimetri

când te-ai întors cu fața spre mine
râsul tău deja îmi înghețase în vene timpul

parcul era un vârtej de culori stropit cu nisip

motor
dezghețat din incleștarea cărnii
călătorul trece pe langă orbul vânător
luându-i stratul de praf de pe contur

spune mulțumesc la pușcă
și trage