agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2316 .



nocturne
poezie [ ]
de când o singură toamnă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Levana ]

2006-08-21  |     | 





niciodata nu mă pregătesc pentru tine
spontan îți redau cum sunt cum
uneori nu vreau să fiu,
capăt forma ta nemăsurată
închid ochii și-ți scriu -
pianul meu sună la unison, clapele
urmăresc literele latine, cele ebraice se sting,
capăt forma ta cînd mă cuprinzi
e normal să-mi repet că inspirația mea
curge din izvorul nostru comun.


harpa

Spune-mi?
Mai găsești o a doua ca mine
care împletește privirea cu muzica
Iar viața cu surâsul, harpa ta
Harpa ta!
Spune-mi
Te recunoști în aburii femeii din mine
Plescăind din dinții mici, ferestrău?
Și când te gândești
m-am risipit atâta timp
în aburii de cafea ai mimozei!
Mă uit pe pielea mea
E încă alergică!




și eu sunt obosită de zare
și de abur și de falsul lucrurilor
și de lumina prea puternică
și de soarele ăsta
aș dori să tac ca și tine
dar aș muri puțin cum mor răspunsurile
înainte de a le rosti
de ce ai apărut
când noaptea veșnică se va așterne
în mine?

mai.2004



dar o cunosc



ți-aș răspunde la o scrisoare. calcul infinitezimal. zerourile presupun
absența fizică a lucrurilor. de bună seamă inventarul memoriei nu depășește
spațiul echidistant, esențial al abcesului de dinți. victimizare? de multe
ori renașterea e într-un urlet de fiară eliberată din cușcă. revenirea,
reveria, reprimirea suflului pe care l-ai avut vreodată, nu poate desface
sau lumina chipul răvășit al conștiinței. de la una la alta e timpul omis de
tine, pierdut ca dimensiune. chiverniseala justifică păstrarea echilibrului
efemer, starea continuu în care te complaci să-ți stingi rostul trecerii.
pătratele de vis kafkian într-un proces nejucat decât într-un spectacol
trucat de păpuși părăsite, așa-zise femei pe care nu dai doi bani. "eu mi-am
trăit în grabă viața toată", luciditatea mi-a spart toate farfuriile. pot
dansa zorba printre cioburi. rămân cicatrici combinate pe fondul
întâmplărilor trecute, eu cu moartea mamei - tu cu cel al tatălui - vieți paralele.
de multe ori fluviul cuvintelor tale se percepe, numai după înecarea fictivă
pe care o suport cu stoicism, pâna la ultima clipă a rezistenței mele.
atunci ies la suprafață să-ți primesc mâna salvatoare. sper să mi-o mai
întinzi uneori îmi vine să te rog să n-o faci.
eu mi-am trăit în grabă
marea pare liniștită. dar o cunosc...

octombrie. 2005
*


cît de greu se clădesc lucrurile în relațiile atât de înșelătoare
prevăd și aștept mereu să nu mi se întâmple ce presimt
în ochii tăi atât de deschiși spre încăpățânarea sunetului
ascuns
mi-e din ce în ce mai greu să păstrez relațiile incerte
să fiu eu însămi cel puțin în patul comun
mă trezesc zâmbind sub cerul ventilatorului din plafon
iar mi-am pierdut actele, iar identitatea...
iar hoinăresc precum un Altul
nocturnă pastișă


*

Miercurea de mătase
Ce-mi zici
De mă trezești
Dintre pernele gândului
Albastru
Ce-mi zici de-mi închizi fereastra
Spre întunericul taciturn
Ce-mi legeni
Prin cearceafuri de mătase
Lapte corăslit

*

Dacă aș avea
cheile sufletului tău
m-aș căuta
în conul de umbră

Dacă aș fi locuit
numai
în limba rămână
viața ar fi fost
un surogat de cafea
cum am mai băut
când nu mă știam încă


discurs

e parșiv de frumos ce poți să scrii
ce arunci pe fereastră
cum stingi tu cărbunii încinși
cu alcool și fiere albastră
e parșiv de frumos
cum nu-ți înghiți
cuvintele despre vise
m-ai molipsit
ramân cu mâinile întinse
vorbesc la lampă

octombrie.2004





*

ai început să te miști în năvodul cu ochiurile spre ea.
mereu spre acea ea.
perfidă. privindu-te prin sticla geamului - acvariu
cum îi străjuiești nemărginirea închipuită-n căsnicia fațadă

ai început să-ți închipui sărutul ca o profanare de morminte. grețos e că
nu-l poți oferi nesimțind atracția divină a sunetului permutat în inconstiență
ma regăsesc uneori în frânturi de cuvinte anexată ca o cămașă de noapte - doar franjuri

plasa ta specific cu noduri solide
în care te-ai prins singur ca într-o capcană artizanală
și mie sărutul acceptat mi se pare grețos în despărțirea de mine


*

m-am simtit defloarată
într-o clipă uitatoare de vîrstă
și principii
într-o zi îin care diafragma minții s-a spart
umplindu-mă de sîngele cald
m-am simțit deflorată

*
poezia n-are nici o șansă

de a păcăli un nevăzător
citindu-i în palmă
poemul trosnind din genunchii
invalizi
când peisajul te fură
prin gotica bucătărie a răspunderii
colective
...de a cântări echilibristic
metamorfozele cheii succesului
al acopuncturii demersului de sine
prin profesionalismul imaginilor locale
când poemul nu se mănâncă pe pâine
la ora cînd semnificativă e
recunoașterea concentrării
în poem
a câtorva romane științifico-fantastice
al trenului care a pornit în căutarea
prințului rătăcitor
într-o zi când soarele n-a apus
între sânii melancoliei-linia vieții-

din păcate poemul înghite multe file nerostite
într-o lentoare a apelor niciodată citite
alături de lumea ce-nfulecă
bătăile de inimă ale poetei

...de a păcăli vioara
indiferența...



răceala fericirii

de a mă replia în găoacea mea.
e greu să mă despart de mine
prin tine, răceala fericirii
în felul meu sunt axe și repere
care duc spre infinit
niciodată nu mă întâlnesc
niciodată nu-s perpendiculară
pe viața mea
dar tu m-ai chemat
să te ascult cândva
rigiditatea mă inhibă acum
iar
ultimul discurs mi-a adormit simțurile
aproape definitiv.

nu mă mai recunosc
ultimul pai de care m-am apucat
ca de o plută
m-a înecat
privind în ochiul cuvântului-


noembrie.2004

Rediscurs fără număr

în curând și tu te vei volatiliza în pierderea necesară aruncându-mi din cînd în când o privire fugară

din ce în ce mai singuri. clape la unison fredonează melodia nescrisă încă

mai nimic din ce îmi inchipuiam. nu mai sunt în stare să mă reiau să-mi caut larghețea gestului

de redeschidere a geamului spre largul mării privit de la etajul zece.

doar tu presupui ce se întâmpla cu mine?

nu vrei să-mi zici nimic. trebuie doar să înțeleg din discursul tău

ce te macină ce te cuvântă -

și cît alții presupun virtualul din mine -mărăcini și flori de cactus înflorite -

doar o zi

doar sărutul de pe obraz, șters după. ca o profanare, acolo pe scările despărțirii.

n-am vrut să-ți stric nici măcar singuratatea.


*

Ești posesiv
îmi place cum îti stăpânești femeia
îmi place cum îti arunci năvodul
Să prinzi sirenele -
Cînd e ziua ta
Să-ți zic leu cu fundă la butonieră,
Să-ți zic cît te recunosc și cît nu
Să-ți compun pe Rahmaninoff
un poem rediscurs
Sinucigaș?

octombrie.2004


poeme

Îți dădusem o șansă
plimbându-mă prin viața ta
vroiam să-ți respir ambianța să te culeg din florile împăcării
să te strâng în brațe
precum un copil nou născut
uneori simțămintele depășesc Arcul de Triumf și
tot ce năpârlește-n găoacea liniștii
dar să trec la subiectul fericirii
e ca și cum ne îndrăgostim de lumină
îți accelerezi alergarea să treci pragul cîștigătorului.
sfârșitul începutului.

*

mă gândesc să nu îndeplinesc planul luna asta.
goală de remușcări
să nu-mi fac sînge rău nefăcînd față intemperiilor curgătoare
dar nici tu nu-mi întinzi mâna de frica răspunderii colective
mă înălbesc în cuvinte. resemnându-mă în apusul de soare
ploile torențiale mi-au șters drumul de frunze uscate
pagina arată ca o frunză iar lacrima mă îmbată de răcoare
fără putință lucrurile se îndepărtează.
estomparea imaginilor redublarea lor șochează.
ai vrut-o


papagalul

Am primit mesajul tău prin papagalul croncănitor
Dați-mi timp îmi spui, dați-mi o gură de aer inspirativ
Privind prin lentilele pestrițe neșterse de tivul unei blonde
Uitându-ți vechile mesaje rău mâncate de întorsături betege
și servile în casa-mi
căutător de fizice impresii atât de sterile lenea cuvântului
decorticare necesară.

Dar atunci erau alte vremuri
Exoticul meu te inspira. dragonul - semnul meu -
prin focul exactității nelegate

Cînd ai pierdut la roata norocului
Neluminate clipe te-au primit în brațe
Ierusalimul meu te va arde cu tot cu penele rărite
Atât de colorate - stridențe afișe - de neluat în seamă
n-asculta gaițele, am nevoie de tine ca de aer.
Să nu încerci
Să nu.



ianuarie, 2005



***

omul bun s-a ascuns după deget
se făcea că interesul publicitar
se apropia de buzunarul minții
se făcea că înțelegerea se distra cu lacrimi de crocodil


atunci mireasa lui și-a luat tălpășița
nerecunoscîndu-i chipul
avea nevoie de altul reproiectat


l-a căutat după un timp
se tupilase în balconul cu rufe-ntinse de vis-a-vis
culori pastelate, rugina scursă... ghivece cu flori uscate
toate-l reproiectau
afară ningea cu fulgi mari
iar rufele înghețate ale familiei nevoiașe
au devenit patru steaguri scorțoase viu colorate.
n-am putut flutura nici unul din ele
sa-i aminesc că, poate
odată
ne-am dorit același poem al confuziilor
pipăindu-ne orizontul
n-am locuit vreodată în zările comune.

Te-am recunoscut din cuvânt!



și tu de tine

dacă-aș încerca să-mi păstrez intimitatea
să n-o divulg
dacă-aș marginaliza afecțiunile rigide
ale paloșului de deasupra capului meu
pierdut în hîrțoage funeste
dacă m-aș coborî până la sufletul tău
să ți-l recuceresc doar prin cuvinte
mai puțin efemere
ca un râu de munte purificat
prin băutul din palmele tale
dacă mi-aș șterge inima
de rasuflarea ta, doar o clipă
patrunsă
ai renaște odată cu mine,
te-ai sfârși în mine,
într-un poem al morții
de despărțirea norilor.

februarie,2005
*
omul bun s-a ascuns după deget
se făcea că interesul publicitar
se apropia de buzunarul minții
se făcea că înțelegerea se distra cu lacrimi de crocodil


atunci mireasa lui și-a luat tălpășița
nerecunoscîndu-i chipul
avea nevoie de altul reproiectat


l-a căutat după un timp
se tupilase în balconul cu rufe-ntinse de vis-a-vis
culori pastelate, rugina scursă... ghivece cu flori uscate
toate-l reproiectau
afară ningea cu fulgi mari
iar rufele înghețate ale familiei nevoiașe
au devenit patru steaguri scorțoase viu colorate.
n-am putut flutura nici unul din ele
sa-i aminesc că, poate
odată
ne-am dorit același poem al confuziilor
pipăindu-ne orizontul
n-am locuit vreodată în zările comune.

Te-am recunoscut din cuvânt.


mai.2005


Petale
Te porți ca un personaj agresat
de propria-ți conștință.
când stai pe scaunul rotativ
crești în fața calculatorului
te presupui gigant... ia o batistă și fă-i noduri!

Eu nu scriu poeme de dragoste,
îmi zici... uitând chiromanția tălpii
ființei pe care ai adorat-o, spălând-o în lacrimi.
Te minți
și mă minți.
Franjuri la o perdea mototolită.
Porție de bine pe care o îngurgitezi
numai să mă arunci pe mine în siropuri
inventate.

Te lepezi prea usor de chiromanția vieții.
o refuzi
ca pe o sarmală în foi de viță,
verde închis cu filigran de sevă adâncită,
îmbătrânită.
zgrumțuri fărămițate româno-ebraică,
silabe amestecate.

Degustă-mi vinul aromat
de lacrimi.
Savoarea-ți va rămăne întipărită
Tocmai acum
Într-o anumită zi... când Marea Moartă-i
Caldă, în mijloc de toamnă.
Atingerea...
Fața ta nu e fructul pe care mi l-am dorit.
E atât de aspră... necatifelată.

De plinul lucrurilor spuse mi-e frică
De carcera în care zac închisă de cuvântul
Prietenie.


Poemul e pruncul născut
de cea care poate da viață.
Rezervele de care vorbeam
Nenăscutul meu e în mâine,
pârguiește
Chiar dacă tu
Vei fi o fărâmă din visul uitat
în acea dimineață de noembrie.



Scrisori filigranate de noembrie

să-mi rașchetez iarba sărutului.
trebuie să-ți scriu cu degetele pierdute ale cuvântului.
virtual există, mai comunică cu tine. scriu în locul meu, mă sufocă cu înțelesuri la ora matinală dându-mi soluții, expediind la "prima mână" scrisori filigranate de flacăra chibritului. trebuie să le dezinventez să le monopolizez să mă asculte degetele astea perfide, ce-mi prelungesc agonia scrisului, parcă cu ciuda poetului căzut în groapa cu lei. se cațără să mai prindă colțuri de perete abrupt.
pentru tine oricum ce ele scriu n-au sensul profund al dezrădăcinării.
bastardul ce-mi vizitează somnul aruncându-mă de pe patul memoriei.
poemul e indecis precum fulgul rămânerii cu tine.
să discern apropierea, ghem de amintiri ce se deapănă amețit de mișcare.



Așteptându-ți fructul

dacă ai ține la mine
cum eu înmuguresc
asteptându-ți fructul
legănat de vântul rebel, stropit cu roua
dimineții
dacă tu ai înțelege
nevirtualul din păstrarea cuvântului
dacă migala sufletească
ți-ar scoate ochii minții
să mă rogi să fiu
să mă rogi să te mângii
să mă cuvânți înaintea atingerii
dacă... rostul trecerii vremii
și-ar îndeplini misiunea.



Poem cu picioarele desculțe

odată cineva m-a dorit cu ardoare
distanța, curbura spațiului
nu l-a împedicat
să-și închipuie inima mea
albastră
ca un fruct neoferit, necitat de eclipsele
omenești,
doar mângâindu-mă
în cuvinte. cântarea cântărilor de rodie gustând
mi-am închipuit stâncile roșii
ca niște soldați la poarta dragostei.
mai târziu el nu și-a recunoscut
cuvintele sale. le-a respins...
le-a scurtat. le-a pierdut
printre mormine de cuvinte
alungate.
a dat vina pe astre, pe mine...pe moarte.
i-am iertat regreul de a mă dori.
poate calmul poetei i s-a scurs printre degete
ca nisipul în clepsidra fetei morgane
Bolero de Ravel măcinat
prin mașina de carne,
caravane înghițite de furtunile
de nisip ale memoriei.
nimic de repetat.armonia e concepută
ca o floare de cactus.
dorința e ca o floare de cactus
ține
numai o zi



Coloana vertebrală a poemului


Poezia se auto distruge
ea oprește inima.
este un fel de sfidare a minții,
sa te recunoști, deopotrivă.
reconstitui sublimul
noblețea, apa,
pământul, foamea în sine,
foamea de a știi, puritatea,
coloană vertebrală a poemului,
inflexibilitatea
de a ceda sacrificiului
de a mă supune
cuiva, cândva. prefer
neplecăciunea
și lipsa de tact a surâsului!

Trișez în poem, e dreptul meu
de a improviza stolul de păsări,
Bach sau Rachmaninov, Brahms,
Paganini sau totul... dragostea,
lumina nichitiană,
dezastrul din noi și, mai ales
cel de lângă noi.
Secunda filmată
e un truc firav, vulnerabil
dar îmi aparține.
E mormântul ce mi-l construiesc
cu mâna mea, din liane și fir
de lumină, din mesteceni
străjuindu-mă pasiv.
Nu cred în moarte ci,
mai curând
în dispariția fizică,
în viață fiind și totuși...


decembrie.2005

*
Colecția mea de muze
nici eu nu joc zaruri cu ele.
nu ma pricep sa trișez nici sa le amestec.
nu-mi vinde nimeni un pont
și nici nu-mi dă binețe
să-mi meargă oarecum altfel,
să nu mă irosesc în gafe depline
pentru că uneori le calculez :
șase, șase

Fiecare poezie în oglinda Muzei
prefăcută în Alba ca Zapada fără pitici

să mă renasc pipăindu-mi pulsul
care-și accelerează bătăile,
tot mai des tot mai des
am crezut în forța prieteniei
îmbătrânindu-mă înainte de vreme
biopsia lacrimilor n-a ieșit bine
nici gustul lor.

Știu că n-am reușit să țin o legătură de suflet
Nici nu-mi pasă, așa am fost construită
Să-mi cuceresc muzele să le subjug
Mai apoi să le atribui puteri magice,
naivitate pe care o voi plăti scump
cu un poem de fiecare dată...
cec în alb pentru (ne)numita mea dragoste
lacrimi nedresate de conștientul perfid.

"Dumnezu nu joacă zaruri cu universul",
doar se preface.
cât e de stupid acest joc de barbut,
alege până și moartea aparenă dintre noi
imprimându-mi-o pe față.
drogul mioritic,
curmarea bruscă,
adio cometă de februarie,
libertatea mea e prea scumpă!


Haifa
22.02.06




*


Dialogul ca poezie

Aburi de femeie - Bianca Marcovici, mai 2004, Editura "Haifa"



"Mă poți vedea cu litere mari
deocamdată,
până se reglează sufletul,
până ce inima se va face de piatră"
(Acrobație)

Cine citește poeziile Biancăi are o problemă care se poate numi fața nevăzută a dialogului. Mai mult sau mai puțin poeta răspunde unei cereri interne de a suplini o eventuală însingurare cu versuri tranșante uneori delicate, alteori ironice sau tăioase de-a dreptul. Dubla geografie, cea a Iașului și a Haifei, este iarăși implicată în acest soi de rediscurs amar ca un soi de legătură între biografiile unei cetățenii recursive, distanța fiind doar temporalitate asumată de îndoieli.

Aburi de femeie este o operă de maturitate poetică, un stil asumat la limita unei sincere lipse de metafore sau mai bine spus o disimulare a mijloacelor poetice folosite neostentativ pentru a deschide sinceritatea până la ultime consecințe. Este în fapt și contrabalansul dintre titlu și poezia de pe coperta finală, Neîmpliniri, un fel de diatribă amară a neîncolonării programatice. "Mai târziu am vrut să pătrund în partidul Poeziei/ Chiar l-am înființat și i-am făcut reclamă" e o ironie amară și fină precum dulceața Cireșelor amare, unde patentul unui liant posibil este ascuns cu grijă cînd lipsește cu desăvîrșire.

Apelul la biografia directă poate fi pînă la un punct o capcană întinsă cititorului, pentru că Bianca Marcovici face parte din acea categorie de poeți care transformă cotidianul imediat în poezie. Nu blînd și edulcolorat ci matur, erotismul fiind cerebral, făcînd parte din peregrinajul unei femei ce se caută pe sine ("lasă orice femeie/ să se simtă/ cale de-o carte femeie") construind cuvîn cu cuvînt un univers poetic aparte.

E un curaj apropiat cu nesăbuința să faci din orice poezie, o replică la un Midas ce nu va mai putea vorbi cu nimeni pentru că orice atingere a lui transformă răspunsul în versuri, dar este o asumare unde biografia ține loc de stare sau mai precis starea în sine include autorul.

dan iancu



(Selecție din volumul
PUÞIN BLOND CU MULT FARMEC,
Editura Hasefer)


Între cuvinte

N-am să adaug nimic
la ce am scris până acum
ca să corectez cumva
lumina cuvintelor

n-am să aștept nimic de la nimeni
atunci când între cuvinte
e prea puțină tăcere

nici nu vreau să mă închid cu cei mici
să-i învăț expresii cuminți.
N-am să arunc nimănui în ochi
focul poemelor mele
n-am să caut sensuri care năpârlesc.

Refuz tot ce seamănă cu sărutul părintesc
dăruit prea târziu sau așteptat prea mult
între cuvinte.

Toate poemele

Toate poemele mele
amintesc de mine
le-am scris explorându-mă

mi se pare mai important
să mă studiez
decât să privesc în jur
eu sunt oglindă.
Precipitată umană

Poezia n-are nici o șansă

...de a păcăli un nevăzător
citindu-i în palmă
poemul trosnind din genunchii
invalizi
când peisajul te fură
prin gotica bucătărie a răspunderii
colective
...de a cântări echilibristic
metamorfozele cheii succesului
al acupuncturii demersului de sine
prin profesionalismul imaginilor locale
când poemul nu se mănâncă pe pâine
la ora când semnificativă e
recunoașterea concentrării
în poem
a câtorva romane științifico-fantastice
a trenului care a pornit în căutarea
prințului rătăcitor
într-o zi când soarele n-a apus
între sânii melancoliei - linia vieții -
din păcate poemul înghite multe file nerostite
într-o lentoare a apelor niciodată citite
alături de lumea ce-nfulecă
bătăile de inimă ale poemului
...de a păcăli vioara
indiferența

reprodus după galeria agora și antologia de autor

bianca marcovici




















.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!