pasul singurătății îl recunosc după nuanțe
le port în ochi și pe tâmple
de-atâta vreme îmbrac rochia ei
încât uneori oamenii ne confundă

am iubit-o

dar torța abia mai pâlpâie la intrare
cercurile s-au strâns
țipete de pescăruși obosiți
sparg imaculatul alb
zborul lor fragmentat de culori
memorie într-un infinit al inimii mele

în seara asta voi deschide ușa spre mine
și nimeni nu-mi va spune bun venit