Când privesc la Palatinul cu-al său farmec, o splendoare
Parcă mă cufund în suflet și văd Roma-n a ei floare.
Hora blândelor miresme-mi dă a minții profunzime
Și purtat de-un zefir gândul vede splendida vechime.
Sau de văd decorul verde de sub bolțile-nsorite
Edenuri se-mbracă-n raze ce se varsă aurite.
Și spre mitele albastre roata vremii o întorc,
Astfel clipei nestemate fagurii cei dulci îi storc.
Mii de unde se alintă în fântâni cu apă clară
Nuferi albi se plimbă molcom, iute păsărele zboară,
La țări mândre și cărunte viseaz'inima locvace,
De-o simt, adiere lină, glasul dorului nu tace.
Pomi cu floarea ca sideful suflului cel blând s-alintă.
Deschisă mi-acum cărarea spre-o vatră de mândră gintă.
Cum de-astfel raiuri perene-n urbe se arată încă
De-au scăpat de fier de evuri și de jalea cea adâncă?
Un decor somptuos cu viață, chiparoși și sicomori
Așa falnic privesc drumul cel profan de călători.
Ca străjeri ei stau de veacuri în văzduhul de cleștară
Neclintiți de epoci sobre sau de-a vremilor amară.
Prin ruinuri, care mute gloria-și visează-n taină,
Prinse-acum de mușchiul moale, de verdeața ca o haină,
Parcă inima-mi se-nchină l-a văzduhului himere;
Oameni și palate albe sunt iluzii efemere.
Confruntat cu-așa grandoare din 'cea zare, un ecran
Eu nostalgica gândire o târăsc pân' la aman,
Căci trecutul, viitorul se topesc, pier în neant,
Când pe-a vremilor epavă razele nasc diamant.
Prin simțire transcendentă se-nfiripă idealuri,
Farmecul cel sur-smaraldic a atins divine maluri.
Cum de mult laurii candizi frunții îi dădeau coroană,
Verdele ruini cunună, ca să par' a vremii'icoană;
Precum giuvaeruri, stele, trup și ceruri constelează
Murii vechi prin spați virgine strălucirea-și etalează.