O bucată desprinsă din umbră
e piatra neatinsă de mâini peste care
vulturii își răsfoiesc aripile,
aici se pierd urmele țărușilor
în care ne-am înfipt cântul.

Moartea ni se varsă în palme
ca o apă limpede
în care ne privim chipul,
undeva amețitor de aproape
flutură un cuvânt neînceput.

Gestul desface sternul pământului,
răsufletul încrețește marmura,
cuvântul se ascute de răni
și crește-ntre noi ca un tăiș
pe care-l aurim cu genunchii.