el stătea pe umărul meu, moale
aducea cu mine într-un fel
fulg cu fruntea suferind de zale
stigmă resimțită doar de el

mi-arăta sfârșitul și-nceputul
măreției orelor de frig
el și guralivul și tăcutul
îmi dădea știință să mă strig

cărămidă după cărămidă
a zidit și dureros și drept
înspre neștiința mea aridă
strămutându-mi lumea-ntreagă-n piept

mi-a lăsat dumnezeiasca forță
să despic al duioșiei rost
lampă de petrol mi-a fost și torță
mie, praful cărnii care-am fost