când ai plecat mi-ai lăsat doar o umbrelă de tinichea, o funie roz și o pungă pe care era marcat simbolul firmei la care lucrai tu


miercuri, 30 septembrie 1987

m-am născut făceam deja 10 luni de gestație
mă înecam în propriul suc
acela care trebuia să îmi dea viață
nu să încere să mi-o ia
e clar
știam ce mă așteaptă
așa că mi se părea o tâmpenie
viața asta


ieri, pe la prânz

făceam amor cu ideile
cu frunzele
ploaia
imaginile morții
unde și când vroiam
pe o lespede în cimitir
la o cafea
pe internet
la munte
oriunde îmi venea cheful
aveam nevoie
doar de un pix și o hârtie


azi, dimineață

te-am văzut cum împachetai mi se înecaseră sinusurile și mă dureau îngrozitor începusem să plâng și la intervale scurte de timp îmi trăgeam cu zgomot nasul astfel încât să mă auzi și să îmi oferi o batistă


azi, la prânz

din Calea Lactee
am furat două stele
le-am pus într-un sac de pânză
până acasă
unde am început să le storc
(spasmodic
până la epuizare)
și să le beau


azi, seara

din întâmplare e ziua mea
e tot miercuri
mi-ai spus un la mulți ani
schizofrenic
și ți-ai lipit buzele de
fruntea
nasul
ochii mei
ai plâns puțin
te-ai dat de trei ori peste cap
și-ai devenit o iluzie
care s-a așezat în părul meu
apoi celălalt tu
acela fizic
a luat trenul
cu destinația București
salamandre
tort
cadouri
astea sunt doar nimicuri copilărești
acum tot ce contează
e biletul de întors
de pe care nu am apucat să citesc
ziua și ora
așa că
nu o să știu când să vin
să te iau de la gară