Un măr s-a aprins între frunze, înconjurat fiind de multă lumină,
și privesc o femeie râzând pe furiș.
ea are înăuntru niște umbre fără contururi prea clare,
jinduind după lumina din mine.


femeia râde între mai multe mângâieri incerte.
numai Dumnezeu așteaptă cuminte între foarte mulți oameni.
se cuvine să credem, se cuvine să fim.


gândurile-au început să mi se cuibărească
în propriile gesturi – urme ale unor simțuri de mai de mult,
lăsând în inimă teama de a nu adăuga nimic
la faptele nemărginirii.


pentru că inima mea este cât universul,
iar lumea tot atât de mică pe cât de mic sunt eu,
mă uit prin ea ca printr-o-nfrigurare
și-L văd pe Dumnezeu adăpostindu-mi mersul.


cu moartea și cu viața dacă tot trăim,
se cuvine să credem, se cuvine să fim.