Din cer Dumnezeu scutură primavara peste obrajii pământului,iar din cuibul sufletului tistețea se revarsa in ploaie de lacrimi peste obrajii lui Danuț,copilul care si-a pierdut martisorul.E atat de mare durerea lui,incat se simte descult pe piatra tristetii ,ca parasit de copilarie.
Langa el,in primavară,alti copii -cu obraji pe care nu cad lacrimi,ci zambetele fac gropite de fragezime si de veselie- se joaca in neastamprul crud si inocent -ca si ei!- al anotimpului,ca vantul pe campuri si prin flori.
-De ce plangi?,intrebă un glas de copil desprins din joc pe Danutz care parea mult mai mic decat durerea cea noua din sufletul lui.
-Eu...mi-am pierdut martisorul...
Si lacrimile pornira mai multe,inghesuindu-se grele sub barbia tremuranda ca un zbor de fluturi...Iar din limpezimea lacrimilor ii rasari in minte gandul sa povesteasca copiilor despre martisorul iubit de el.Ii chemă adunandu-i in fata lui cu primavara-n ochi si asteptarea in suflet.
Fusese atat de frumos marțisorul lui...pentru ca era al lui si nu al altcuiva!il simtea atat de sensibil incat uneori nu-si mai dorea sa-l gaseasca de teama sa nu-l piarda din nou.
...Si Danut incepu sa dezvaluie in cuvinte bucuria martisorului ce se contura incet,tacut in ochii copiilor si ai primaverii...





N.B.-nuvela are mai multe pagini,dar nu nu le pot transfera aici cu copy paste.