Sunt în toamnă, pe o bancă ciudată,
uitată sub nucul de lângă castan.

Petale uscate de dorințe vechi
picură amarul în păduri arse.

Tâmplele îmi sunt prinse cu spinii arși
în sărbătorile unse cu prostie.

Cuvinte nu pun pe autostradă,
am urcat cu ele doar o potecă.

Tăcerea tremură ușor, ascunsă
pe lumina de surâs a ochilor.

Aș rosti un vers sau o rugăciune,
ca să înflorească lăcrămioara,
sau liliacul cu zâmbet pe bucurie.

Am vrut o frumusețe limpede,
dar lipsită efectiv de forme,
pe care n-am găsit-o niciodată
pentru că nu avea nici o formă.

Aud în amurg un murmur venind,
fără forme, dinspre o bancă tristă,
uitată sub castanul de lângă nuc.