Tu ai fost muntele pe care n-am reușit să-l urc,
Eu am fost apa care s-a scurs peste stâncile tale,
Ei sunt străinii care-ți colindă cărările toamna;
De ce astăzi ai crestele albe, munte?

Cine ți-a cernit fruntea, altădat’ verde și înflorită?
De ce ți-ai gârbovit creasta, pe care o țineai semeață?
Eu nu te mai spăl, munte, cu râurile mele!
Ești prea uscat să te mai ude apa mea acum!