Cu inelarul mă ascund să plâng
De vinul nebăut mi-e clipa beată,
Când în plămânul drept, te naști, deodată
Te-aș alăpta de la plămânul stâng.

Evolutiv, la fel ca două plante
Ne-am declinat și repezi și înceți
Tăcerea mea zdrobită de pereți
Ne-a separat, acolo-ntre cuante.

Culorile se pierd, se estompează
S-au copt atâtea mere... prea târziu!
Doi pelerini în drumul spre pustiu
Se-aud râzând în hohote de groază.

În ochii mei se-ntâmplă un dezastru
De când din ochii tăi au evadat,
Sunt ca un daltonist care-a uitat
Toate culorile, afar' de-albastru.

Să nu te mire că-ți va fi trimisă
Scrisoarea mea cu timbrul ei de gheață
Cuvintele nici nu mai sunt în viață
Și-adresa ta, nici ea, nu e precisă.