Crezut-am ca iubirea s-a potolit pe veci,
Ca amutise glasul pornirilor, viclean,
Ca steaua diminetii calauzeste deci
Pe cel muncit de chinuri scotandu-l la liman.
Ravneam, pe mal, in tihna sa stau, la adapost,
Si sa arat cu mana cum pier in departari
Corabierii care de uragan au fost
Tarati sa se inece-n mari.
Spuneam: “Ferice-acela ce-a trait
Doar zile-ncununate de placeri,
Ca zilele seninei primaveri,
Si, de vartejul patimei ferit,
Nici rob n-a fost iubirii si nu s-a chinuit
In deznadejde, astazi si nici ieri!
Dar eu sunt inca si mai fericit,
Caci sfaramat-am lantul durerilor, si-acum
Merg pe-al prieteniei liber drum!
Pe-ntinsul vietii-nvaluit de fum,
Un farmec luminos a rasarit!”
Dar ce spun eu…nefericit ce sunt!
M-a amagit, vad bine, o clipa de-mpacare,
Caci dragostea cumplita ce-n sufletu-mi tresare
Nu-si stinge flacara nicicand.
Chemat de-ai mei prieteni, furat de veselie,
Eu lira, ca pe vremuri, am vrut din nou s-o-nstrun,
Am vrut sa cant cocheta frumoasa si zglobie,
De Bachus si Delfira vui sa spun.
Zadarnic insa!…Struna nu se clintea din loc,
Iar mana obosita se rezema-ntre coarde;
Desi simteam ca-n mine vapaia veche arde,
Priveam cu nepasare al tineretii joc.
O, dragoste, nepotolit venin,
Te du cu-alaiul viselor ce-nseala,
Si nu ma arde cu-al tau chin,
Tu, foc mistuitor, dorinta goala!
Zburati, naluci!…Iubire, de astazi m-ai pierdut!
Da-mi bucuria, pacea si tihna din trecut…
Si lasa-ma naturii ce rece sta la toate,
Pe aripa sperantei sa-ncerc sa ma avant,
Ingaduie-mi in somnul de lanturi grele frant,
Sa mai visez la dulcea libertate.