Copleșiți de suferință
O plângeam tăcuți și noi
Poate buna ei credință
O întoarce înapoi.

Cu capetele plecate
Ne gândeam cum a putut
Să le-ndure ea pe toate
Doamne, prin câte-a trecut...

Sărăcia, darul vieții,
A purtat-o totdeauna,
Cu ea și-a crescut băieții
Și fetele mari de-acuma.

Privind timpul înapoi,
Prin câte-a trecut atunci,
O mai supăram și noi
Când eram acasă mici.

Ea, ca orice mamă buna,
Fie mic, sau fie mare,
Găsea la toți să ne spună
O vorbă de alintare.

Trecea vara, venea toamna,
Câte erau de făcut
Le făcea pe toate mama
C-avea copii de crescut.

Ne iubea pe toți la fel,
Cânt de leagăn sau de joc
Murmura încetinel,
Iară noi, toți la un loc,

Ascultându-i glasul ei,
Și la cuvintele-i dulci
Cu îngeri si porumbei,
Adormeam și mari și mici...

Ea stătea în noaptea mare,
Să cârpeasca sau să spele,
Ca în ziua următoare
Să ne îmbrăcăm cu ele.

Ne-a crescut așa pe toți
Cu amar și cu durere,
De n-am cerșit pe la porți
Cât a avut ea putere.

Învățându-ne de toate,
Ne-arăta că se cuvine
Să muncim, să-nvățăm carte,
Ca să trăim noi mai bine.

Și acum vorbim în șoaptă,
Parcă să nu ne audă,
Cât a fost de oropsită
Într-o viaț-atât de crudă...

Când lipsită de putere
Aștepta în pragul porții,
Mai avea o mângâiere,
Văzând cum veneau cu toții.

Acum la sfârșitul vieții
Ne spunea printre suspine
S-avem grijă noi cu toții,
Să n-o facem de rușine.

I-am șoptit să știe bine,
Mamă dragă, fiii tăi,
Te-or cinsti cum se cuvine,
Cum i-ai crescut tu pe ei.

Iată gestul cel dintâi
Dat cu inima curată...
Suntem toți la căpătâi
Nu te-om uita niciodată !