Taci, suflete, nu plânge
Că ai rămas numai cu mine…
Deși-ntunericul te frânge
Eu am să fiu mereu cu tine!
Acum, te rog, de ai putere,
Să-ți ștergi lacrimile din ochi,
Căci simt și eu a ta durere
Și ochii mei picură stropi.

Da! A plecat… Dar poate vântul
Când va umbla prin părul lui
Îi va șopti iar jurământul
Ce ți l-a spus sub un gutui
Și poate luna pe cărare
Când pașii lui îi va simți
În locul tău o sărutare
Pe buze îi va dărui.

Te-trebi cum poate ca să plece
Și totul să arunce-n gol?
Se poate ca să nu îi pese
De ce ți-a spus cu glas domol
Și tot ce îți șoptea privirea
Ce îți vorbea în asfințit
Minciună să fi fost…iubirea
Poate renaște din sfârșit?

Sau tu vei sta o viață-ntreagă
Și glasul lui vei aștepta?
Crezi pământean să înțeleagă
Cum poți nutri tu dragostea?
Sau poate moartea să te-nvețe
Că a uita nu-i așa greu
Dar n-ai nevoie de povețe
Când nimeni nu e-n locul tău!

De ce nu pot ca să priceapă
Și oameni, lună, paradis
Că într-un suflet pot să-ncapă
Mai multe șoapte ca-ntr-un vis?
Și dacă șoaptele fac bine
De ce se naște-n asfințit
O liniște ce ia cu sine
Tot ce iubesc și am iubit?

Aș vrea să pot stinge durerea,
Aș vrea să pot să-ti strâng suspinul
Ce simt că simți când amintirea
Începe să-și verse veninul
Aș vrea să îți culeg din stele
Alți ochi, căci văd că cei căprui
Tristețe îți aruncă-n zile
Și vrei să mori fiindcă el nu-i!

Se poate să nu port eu vina
Acestui dor ce te cuprinde
Că nu la mine e lumina
Ce suferința ta aprinde!
Poate e-n lună, sau în stele
Sau e în vântul trecător,
Poate e –n cel ce ne dă vise
Sau poate e în viitor…