poetă doar la o țigară
îmi adorm voința cu o nepăsare îndelung studiată
vântul îmi pătrunde în ceașcă
gândurile mele au ceva din bătaia tristă a aripilor de pasăre
care știe că nu se mai întoarce
nu te chinui să-mi mai suporți fericirea de culoarea gheții
o să-mi prelungesc singurătatea
inima are treabă aiurea
se ridică încet salută plutește
gura ta cunoaște limbi noi
nu-mi explic nimic
apa se pricepe la vorbit
și râd și plâng
o fântână începe continuu câmpia
un cal negru ca o groapă fără trup
în timp ce – frumoasă cămașă de culoarea zahărului trist – gândesc
n-am uitat
ai două mâini pentru copii și două mâini pentru iubire
știi verdele tăios galbenul banal albastrul închis si negrul pur
rece rece rece
ce altceva ar putea să mi se mai întâmple?
am să-ți fac pe plac
mă iau la întrecere cu nemurirea
până și păunul uimit își face coada roată
nimic nu vreau să mai spun
nu știam pe atunci că tu ești alesul

ar trebui să-mi tricotez un șal foarte cald
ce păcat că sunt oarbă
da