E dimineață
femeia are mîinile mai lungi decît moartea
scoate din pîntec un copil
și îl dăruiește mării
marea îl leagănă, îl leagănă
pînă îl face nevăzut

desenez cu degetul în aburul zilei
o fereastră și plec să îl caut

marea atîrnă undeva sus
aud țipătul păsării care noaptea
se face pește. Doamne, cîtă îngăduință ai
față de cei ce obosesc zburînd!

În jurul meu totul e semn și zbatere
orchestra e luată de vînt
și dusă în larg unde muzica ei
se aude din ce în ce mai tare.
Eu înaintez, înaintez
fără a bănui că după ultimul sunet
mă voi întoarce în pîntecul mamei
ca lumina în piatră, ca pasărea
în locul din cer
unde a fost săgetată