Fiului meu Sergiu și prietenului său, măgarul Mitică.



Pe-nserat, cînd scade ziua
iară luna se ridică,
i s-a năzărit deodată
măgărușului Mitică
să privească leneș cerul
și-ntre stelele hoinare,
strălucind de îți lua ochii,
a zărit și Carul Mare.
-Vai, ce osie argintată
și ce roți, bobi de țintar!
Fără să mai stea pe gînduri
se văzu-nhămat la Car,
trecînd mîndru, fără teamă,
prin mulțimea de copii
care-acum, minune mare,
nu-i mai strigă măgării.
Nu-i mai rîd deloc în față
și-l lovesc să-i facă dungi,
nici nu îl mai trag, poznașii,
de urechile prea lungi.
Dimpotrivă, buni la suflet,
cu mult zahăr îl îmbie:
-Uriașele-ți urechi,
proslăvite-n veci să fie!
Așa-i strigă, el se miră,
sunt aceeași copii, oare?
Seamănă leit la chipuri
doar că poartă aripioare.
Cald îl mîngîie pe frunte,
coada-n trei i-o împletesc,
de se miră, se crucește,
neamul lui cel măgăresc.


Și cum tot visa, sărmanul,
că trage Marele Car
nici nu a simțit cum noaptea
își trecuse de hotar.
Soarele ieșise-n lume
iar o voce ca amnarul
îl lovi în creștet aspru:
-Hai, Mitică, ia samarul!
Biciul scurt pocnește-n aer:
-Hai la drum, nu fii boier,
pune osul la bătaie,
că doar nu te crezi în cer…