Te-ascund poeții-n lire de-argint
Și cântă cu tine uimirea,
Ești zeul căzut în era de frig...
Ai dusă spre moarte privirea.

Dar capeți o umbră din raiul de sus,
S-acoperi cu ea șezământul
Unde timidă odată ți-ai pus
Sub semnul desfrâului, gândul.

Arzi vorbe în focuri de seară, târzii,
Șoptindu-mi doar fum și cenușă,
Eu pot să le știu și pot le-auzii...
Sunt cel care-ascultă la ușă.