Te-am văzut înaltă și suplă,
consecventă astfel cu cerul și cu lumea dimprejurul tău,
care ne este și țel și de care, totodată, fugim.
nu trebuie exagerat, ar trebui să fii mai modestă,
formele nu împlinesc decât ca frivolitate popularul fond.
am ales să-ți spun adevărul, deși mai înainte ar fi necesar să te conving de anumite lucruri...
amândoi vom ști, până la capăt, că tu ești aceea care dăruiești.
superioritatea ta era pentru ceilalți. altfel,
nici nu te-aș mai fi văzut...


într-adevăr, erai îndeajuns de săltată,
încât să te asemăn unei scări pe care ar fi bine să urc
la cerul care s-a desprins cândva de mine.
când s-a întâmplat acest lucru, știe numai el.


dar scară, nu glumă! scară înaltă, de zugrav de inimi,
de bolți sentimentale.
îți dădea inima ghes să te uiți până sus...
treptele, toate la locul lor. cum și trebuie, până la urmă.
cu muchiile roase puțin, rotunjite la idee – semn
că a mai urcat și altcineva, ori că va trebui să urce
și de acum încolo...


sau chiar Dumnezeu, Măritul, ar fi putut să urce, și asta e posibil,
când a trecut cu dragostea peste modelul dintâi...


e-he-hei, dar ce?! ăstea-s lucruri pe care să le discut cu tine?
ce?! ai tu vreo răspundere? nu...
mi-am înclinat capul, să te analizez dintr-o parte,
rezemându-l de un cant de lumină,
ca nu cumva să greșesc,
așa cum face țăranul la târg, atunci când vrea să cumpere vreo vită,
să aibă cu cine munci.


e-he! cum vine vorba, am să te muncesc,
iar dacă n-ai putea să duci și ai să sufli greu
în brazda mustuoasă, la marginea câmpiei de flori,
îți zic de pe acum că am să te otâncesc...
mai pot să îți ridic și cuiul de la jug, cu un ochete,
nu mai mult..., c-apoi scapi și te încuri.


poienile care urmează să fie arate sunt întocmai ca mine.