Mult mi-e silă, mult mi-e jale
de poeți de trei parale
doina lor când o ascult
îmi stă dumicatu'-n gât
și-mi iau câmpii de urât,
limba de-i aud pocind,
vestejind și obidind
mă întind la pat bolind,
că nu-i mai mare belea
ca doina slută și rea
și nu-i om mai fără rost
ca poetu' care-i prost;
de-ar veni o ciumă
să-și piardă de urmă,
de-ar veni o ploaie deasă
să mi-i țină-nchiși în casă
să nu bată câmpii
de-i urlă și lupii
să învețe tropii
nu să-i dea cu bobii.

București, 1982