Vru taurul să ia Pămîntu-n coarne.
Se opinti o vreme, nu putu defel.
Cînd îi slăbiră - ca de lut - genunchii,
răzbunător, Pămîntul se prăvăli pe el.

Un armăsar în goana-i lat căzu.
Cercase el zadarnic, atras de vechi ispite,
spre iepele-morgane ce se roteau în preajma-i,
s-amestece Pămîntul sub copite.

Pîndea viclean un șarpe de dudău
căci foamea-i deschisese în măruntaie-abis.
Dar cînd dădu întreg să îl înghită,
o uriașă gură Pămîntul a deschis.

Un uliu împietrit a vrut și el
să ia Pămîntu-n cuibu-i, la agapă.
Iar după ce s-ar fi îndestulat să-l piardă
făcîndu-se din gheare că îl scapă.

Dar dintr-odată mielul sur, de lapte,
pierdut de turma-ntîiului Păstor,
păscu din iarba fragedă. Pămîntul,
cu vii și morți, se înălță pe-un nor.