Se-nvârte creionul nebun de-amețeală
Și varsă bucăți de idei destrămate
Se-nvârte lumea toată…
Cu ochi bulbucați îmi caut prada disperată
Printre stâlpii ce se tem de propriile umbre.
Coloanele, drepte cândva
Acum se clatină.
Pe umeri goi se sprijină cu frică
Ideile ce-mi alcătuiesc lumea.
Se leagă-ntre ele cu muchii de ceară
Miezul nopții căzând se taie în fâșii de lumină:
ceara-și înalță rugul în flăcări.
Bucăți grosolane din vârf de creion
îmi sunt zăcământ,
nestemate,
și aur și mină;
în nopțile-adânci,
destrămate…