Ochiul îmi scapă frânturi de tristețe
Strânsă cu gândul la ce n-a mai fost,
Ascunsă de lume cu teamă ca visul
La ce ar fi fost să nu fie găsit.

Iar mâna încet aleargă pe foaie
Și picură suflet ușor din călimara
Ce tresaltă mereu la orice amintire
Și-ngăduie firului să se înfășoare.

Așa se aprinde-o lumină scăzută
Dar trainică-n vremea tăioasă din lume
A cărei speranță aduce în vine
Cerneală și gânduri, din ochi să se-aștearnă.