prin douazeci și șase de inele-ncârligate,
se scurge:
când seva unei primăveri tomnatice, întoarsă de la sânul iernii;
când seva unei toamne primăvăratice, îmbrobodită de zăpezile absenței.


fierul toporului,
degeaba se căznește
să taie obrazul-nroșit al lemnului însetat de dorul lunii.

groaza plutește-n spatii incerte: “toamna-n fustă creață de țigancă
va bate la poartă, tot cu mâna goală…”

scrâșnirile dinților, ființelor ce-și pierd-odată cu căderea frunzelor-
umana-nfățișare,
rulmenți la roțile trenului
sunt.

povești destrămate de lumina zilei,
presimt atracția magnetică a lunii.

înnoită, seva urcă prin țesuturi...
o mână nevăzută
modelează arcușuri și viole…
ale-ndurării.

“o voi primi în casă;
cinsti-o-voi c-o cană de must înțepător
iar ea
îmi va citi din palmă poeme-nzăpezite în gări-
noduri de coborâșuri și urcușuri,
mucegăite.”


recea tăcere
slăbește așteptarea:
își scoate masca de slujnică obraznică,
hărțuitoare a întunericului.
trasă de-un nor răzleț, cortina se ridică:

“ văd flota de stele ce ancorează-n portul inimii mele !”



|