Despre trecerea anilor prin casă


O casă mică, sărăcăcioasă
Pe un deal dintr-un sat
mărginaș.

Acolo se ajunge greu.

Pe peretele din dreapta
scorojit de ploi
un ceas negru, defect.

Undeva, într-un colț
un sfeșnic cu trei lumînări arzînd
în memoria anilor ce s-au stins
pe neprins de veste.

Aștern pe masă cu grijă fotografiile –
cîțiva ani buni concentrați în clipe.

Cu ce-aș putea oare să diluez
acest pietrificat concentrat de timp
ca să-l transform iarăși în viață?


Singura soluție posibilă – amintirile
pe care le reînnoiesc continuu
ca pe niște bandaje
peste o rană mereu deschisă.

Uite, aici, mai eram copil.
Cine să fi crezut atunci
că zîmbetul de pe acel chip împlinit
fusese predestinat tristeții?

Da… s-a întîmplat să iubesc și eu
am doar o mărturie – vezi acolo, în stînga e:

cîtă strălucire-n priviri, ce frumoasă
încrucișare a degetelor, prevestind parcă
o mare dezvăluire a sentimentelor!

Dar iată dincoace, mai aproape de noi,
trăisem deja deziluzia despărțirii,

cînd în locul rochiei de mireasă
îmbrăcasem voalul gri al resemnării.

Așa au trecut mulți ani la rînd
pînă să mă prind din nou, vezi aici și acum,
în capcana unei noi speranțe deșarte.

Amintirile obosesc la fel de mult ca oamenii bolnavi.
Închid ochii și reașez totul în sertarele minții.

Simt cum toți anii mei, cei trăiți și cei re-re-trăiți,
îmi traversează cu putere inima, creierul,
ficatul, fierea, mîinile și picioarele,

furnicîndu-mi îngrozitor
buricile degetelor, căutînd parcă o ieșire
din groapa trecutului nesățios.

Dar nu, nu e posibil,
casa e prea mică, satul - prea deluros,
iar ceasul e defect.