Mi-ascult uneori atent
ecoul pașilor
gândind că n-au obosit
încă...
În ei simt trecerea timpului
și-mi regăsesc
voința de stâncă.

Bătăile inimii nu-mi sunt
singuratice;
îmi urmează pașii
cadențat!
Prin anotimpuri mă poartă
voios,
mereu pe drumuri de neumblat.

Îmi simt amintirile
încrustate
în talpa ranită
de dor
și văd cum din ele răzbate
al dorinței de viață,
izvor.

Și merg, merg mai departe
sângerând.
Lacrimile mi le înghit
și râd, plângând,
hohotind.
Ce frumos, Doamne
am trăit!