nu ceream nimic...stăteam doar
două siluete păgâne
ținându-ne de mâini
la umbra
copacului fără de
sfârșit

nu ceream nimic...nici foșnetul
frunzelor nici mlădierea
ierbii nici parfumul
petalelor răvășite
de vântul
sprințar

nu ceream nimic...și dintr-o dată
peste creștetele noastre albe
a început să plouă
cu amintiri

se strică vremea...am mai apucat să
spunem și ne-am ascuns amândoi
în marsupiul țărânei-mamă
care ne aștepta cu dor
încă de la
primul țipăt