Ies din lutul smălțat, sângeriu,
alunec departe-n pustie
pe struna Celui Înalt.

Ochiul mă soarbe tăcut,
triunghiul ascute sâmburu-n fruct,
senin mă deschide: nimicire! noutate!

Husa prăfuită se destramă
la atingerea îngerului,
rănile plâng sub arcușul de foc.

Vreau să străbat mai departe:
doar chemarea din rug în palmele-i ține
să nu se spulbere, cântul.

Încălțările cad din pașii gângavi...
mai departe nu stăruie
decât iubirea.