A făcut câțiva pași către lume și s-a oprit. era suficient atât.
domnishoare colorate în jurul lui dansau.
în jurul lui își mișcau bătăile de aripi ale ochilor într-un clipit fără înțeles....

Nimeni nu își amintește câte erau.
doar el le-a numărat, un timp: până a ajuns la cel din urmă număr.

Coajă de copac, inima lui, când le vede, se zbârcește toată.

Domnișoare colorate din culoarea lui, incolorul care a rămas,
domnișoare colorate, poftiți mai aproape, ați luat prea puțin. Poftiți! Plecați, nu mai e loc pentru voi... ha ha... nu mai e loc!

Insipidul care gusta din el până se cunoștea nu se mai știe,
inodorul care se adulmeca de la distantză altădată, acum doar cu greu se mai distinge.

Domnișoare multe, cu pigmenți pestriți,
luna sună. voi rânjiți,
noaptea cântă...
voi goniți.

Niciodată nu s-a gândit la nimic. Nici la ele nici la curcubeu. Și ce e cu asta?
Calculează alții destul. el respiră!

Domnișoare colorate, lăsați-l, inodorul și insipidul... lasați-l să cânte,
din toba lui care tot bate fără ritm, ce-i drept, de la un timp.

Sera vine azi devreme,
noaptea pleacă,
el se teme.

Împrăștiat în voi, nu s-a mai păstrat pentru următoarea. la colț însă
este un parc unde se vinde verde. o floare, unde se vinde roșu. un nor unde se vinde alb.
Se vinde și el.
dar numai ție, pentru care, iată, a plecat la cumpărat vopsele.

p.s.:
mă întorc imediat!