curând ar trebui să dorm fierul orelor ca un schelet
care ține somnul drept și nu-l mișcă
se va strânge cu totul într-o sinapsă amarul din gură
în saliva uscată ca o broască

nu trece prea multă vreme până se vede de-aici noul venit
un mic monstru colectiv
lipind de fiecare zid o fotografie scornind după
somnul pe care l-a aruncat câinilor
mâinile sale se apleacă pe sub scândura patului

l-ai sfârtecat n-a mai rămas nimic și nici măcar nu era el
tu mă iubești de-aproape se văd dinții
încleștarea mâinilor pe grumaz și urmele învinețite ale
zilei în care somnul e învârtit
ca un ombilic în jurul gâtului

revine aceeași senzație trasată de creion
cu liniile ducând spre venele duplicitare și spaima mergând înainte
pe bitumul spart al atingerilor
până se înroșesc toate cuvintele pronunțate greșit

numeri nasturii rănilor
în somn ți-ai încheiat socotelile cu fiecare imagine
nu mai există rânjet necunoscut al viselor
toate au fost înșirate pe perete
și gâtuite dintr-o singură aruncare