această mărturie țâșnește pe lângă
tivul unei haine croite prost.
o îmbrac și crapă
când am de gând să reduc vorbele la o formă plastică,
să întreb crampele din stomac
dacă vor să devină reflexe poetice sau drame biologice.

am nevoie de un loc în care se vând lucruri false,
alveolele să se adâncească mai mult și mai teatral
când vorbesc,
să privesc oamenii în ochi și să împing disprețul
în ultima tăietură din spate.

dacă tragi de haină vei vedea, în cusătură,
dinții reci ai confesiunilor străine
lipiți precum scatofagii de cochilia mea.

nu mai vreau să ascult pe nimeni,
confesiunile se tot adună într-un munte de poncifuri,
respir mai greu și îmi împart creierul la cei pe care-i ascult,
apoi privesc mâinile lacome care storc bucățile de pâine
în stomacul meu cu digestie proastă:
gâlmele depresive,
cocoloașele din mămăliga sentimentală
și găluștele inutile ale dragostei
din ciorba asta lungă pe care plutim.

cerșesc un pic de scârbă de la cei din jur,
vreau să mă scuipe și să mă-ndepărteze,
să-mi rupă haina de actor prost
care ascultă de samariteanul din intestine.