Drumul se rostogolește peste copaci, cuvintele
ridicate în capul oaselor privesc peste noi.

Soarele mănâncă zăpadă, cheia rătăcită în iarbă
se-nvârte discret, nu mă îndur să rup o floare:
la despărțire îți împletesc în păr luna.

Cândva ne adânceam scobiturile de sub umăr
și tresăream curentați la fiecare atingere,
acum timpul stă deoparte ca un sul îngălbenit.

Dumnezeu îți scrie umbra pe pânzele plânse,
încărcându-și penelul în coasta ușor sângerândă.