Si sângele meu se făcuse de rouă,
Ei veneau în mână cu spini
și-aveau pe buze venin.
Dar când mă credeam mai plăpândă
Crescură-mi aripi pe umeri,
și blândă Lumina mă mângâia,
la pieptul Său strâns mă ținea,
Sărutare limpede de rouă era,
Iubire ce inima îmi încercuia.
Cu sabia Crucii mă apăram
și Cuvântul de leagăn aveam.
Dintr-o durere până la cer m-avântam,
În adâncuri tăcute înapoi coboram
și din Iubire creșteam.
Pândească ei din veac și mult mai apoi
De răutate și ură Iubirea-i doar leac.
Și când boldul morții mai mare
Surâde viața picătură de rouă și soare,
Căci “de la Stea am învățat să ne închinăm ție
Soarelui dreptății, și să te cunoaștem pe tine
Răsăritul cel de sus.”
Doamne mărire Þie!
 
[1] Fragment din Colind religios cântat de păstori de Nașterea Domnului Iisus Hristos.