pe vremuri
credeam că singurul perpetuum mobile
e iubirea care bate ca un pendul
din mine în tine din noi în oameni
din oameni în oameni
niciodată epuizându-se
totdeauna cu aceeași forță explozivă
zâmbete și lacrimi în ochi
am învățat apoi
prin experimente crâncene
dar lucid puse la punct
și măsurători nu mai puțin obiective
să iau în calcul forța de frecare
proprie fiecărui om
= lungimea limbii * diametrul inimii + dorința de a reține pendulul/cât mai mult timp


am găsit-o cu ochiul crăpat
și prăfuită de stele în dulap
proprietarul nostru zicea ca e stricată
nu poate fi reparată
eu am tot încercat
dar dacă vă pricepeți voi reparați-o
că doar sunteți studenți la litere
îmi plăcea că semăna cu o căsuța de păsări
din desene animate am pus-o pe perete
la noi în cameră o lua înainte
dar mie îmi plăcea cântecul ei de catedrală asediată
și cânta de 4 ori pe oră la început
ceea ce nu ne putea decât bucura
călătoream în timp alături de muzică
într-o oră treceau 4
într-o inimă treceau 4
într-un sentiment treceau altele ca prin tunel
vă așteptați la relatări din viitor?
există SF-uri și oricum noi eram prea atenți la pendulă
care o tot lua înainte
de 5 ori, 6 ori, 7 ori...
până a început să doar cânte
noi.. nu știm dacă muriserăm între timp


morala:
un pendul și o pendulă
stau călare pe-o morulă