agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-01-07 | |
Azi m-am uitat în oglindă; în oglinda
aceea mare, lac pietrificat, muțenie ori duh încremenit, de sub icoana veche și tristă a Maicii Domnului. Sunt ani și veacuri parcă sunt, de când n-am privit în luciul acestei aduceri de rău. De undeva, din adânc, din partea cealaltă a lumii, din valuri de fum și de negură parcă, venea către mine Însinguratul; pășea rar, clătinat, cu privirea deșartă de lumină, asemenea unei candeli sparte. Venea de departe, din adâncul cel mai adânc, obosit, desfigurat și timid, ca un sfânt dintr-o icoană căzută, ori ca o făptură bizară, dintr-un vis, care ține cu tot dinadinsul, să-ți semene, să-ți imite gesturile, răsuflarea și vorba, așa ca și când, se-ntâmplă dedublarea prin lume. Era palid și tras, ca bolnav de ftizie, mâinile grele-i cădeau lângă trup, fără să-l ajute la mers; se vedea cât de colo, că făcea un efort neomenesc să pășească: vroia parcă să meargă ușor aplecat. Era gata să-l opresc; îmi-era teamă Că vine direct peste mine, când, el, întinse-o mână înainte, fluturând nesigur, un ștergar de cânepă albă, ce avea cusut pe margini curcubeul. Iată zestrea și plata pentru vămi, zise el, cu gravitate și ușoară uimire. Ia-l și să-l așterni peste ape, peste prăpastii și peste-ntuneric, în calea ta să-l așterni și vei străbate drumuri nearătate muritorilor, ci, ție doar, desfiguratule, ție-ți vor deschide îngerii vămile și sfinții cămările-ți vor deschide, să rămâi peste noapte, peste noaptea aceea bătută cu taine, când tu îți vei unge buzele cu mirt și, apoi, te vei odihni Ostenitule! Cine ești? Cine ești? I-am strigat: el, neclintit și parcă mai trist, mai livid și mai dezgustător, continua să-mi imite statura; uneori, vorbea fără gesturi, uneori, fără vorbe (?): striga și vorbea cu vocea și inima mea! Cine ești? Cine ești? I-am strigat, el, din nou, mai sluțit și mai vag, cum ar fi o pictură spălată, m-arăta cu degetul moale, de vată, și-mi spunea că din dânsul mă trag, Azi, m-am uitat în oglinda cea mare; nu era nimeni să vadă, cât de departe cădeau privirile mele aproape secate!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate