Noiembrie! Noiembrie, se-aude
prin zdențăroasa gloată și săracă,
prin dezbrăcata noastră amintire,
prin dezolata lumii rătăcire,
și trece-așa ca un ecou prin noi,
rătăcitorii voii Tale blânde,
un frig subțire, de credință vie,
și-n rătăcirea noastră sunt
visări, în care Tu ești pe pământ
și bați cu noi la porțile-ncuiate,
că plângi pe inimi greu înfrigurate
și pe blestemul de-a ne-ndepărta
de firea noastră-atât de muritoare,
de-ngăduința și blândețea Ta,
de casa-n care încă se aprinde
o candelă, cu vagi scântei de soare,
pentru săracii, obosiți drumeți
ajunși pe la răspântii neștiute,
pe unde toamna a trecut și-a ars,
cu bruma ei, orice speranță caldă
și totu-i vânăt cum ar fi o pradă,
de care vânătorul s-a lipsit.


Noiembrie! Noiembrie și inimile goale,
se-aprind sub focul amplelor urale
și ard srigându-ți numele cântat,
sub erezia că din tot ce-a fost,
nefericiții își făcură rost,
doar dintr-un vis, - că Tu fără sandale –
pășești pe sufletele lor sărace,
pe fiecare inimă durută
și ei, sandaua-n taină, ți-o sărută.
Se-aprinde-atunci în inima lor focul
mocnit de mult în sfânta bucurie,
că morții lor din toamnele trecute,
în toamna asta rece-or să învie.


Noiembrie! Noiembrie cu ger
azi inimile noastre-s mai sărace,
ca niște păsări greu înfrigurate,
visează la jeraticul din cer.