- Încotro, încotro grăbiți pasul,
voi oameni, semenii mei?
Cine vă cheamă, ce ispită v-atrage
ca un magnet, către nu știu ce țintă?
M-am deprins cu voi, cu neliniștea voastră,
cu ideea singurătății m-am deprins,
cu vârstele voastre, mereu în schimbare,
cu decrepitudinea lumii m-am obișnuit;
nu-i drept să-ncepeți azi o nouă transhumanță,
să goliți pământul și să fugiți,
pe o altă planetă, cu mai mult soare,
cu mai multă căldura și sfinți.
Rămâneți cu mine aici,
de ce să se-ntristeze pământul,
că l-ați jefuit pentru trupurile voastre
și-acum îl lăsați atât de nemângâiat?
- Noi suntem doar ideea de om; tu, ești întrupatul,
noi suntem conceptul de-a fi muritori;
tu ești prototipul și ești rezultatul
luminii-n ulcior!
Fapta noastră e gata făcută,
ne retragem în sevele reci,
ne întoarcem în mama lumină
și-n fântâna cu ape de veci.
- Așadar, numai eu voi rămâne
pe pământul acesta tăcut,
eu, amforă, cană, ulciorul,
din care voi toți ați băut.
Numai eu sunt croit muritor,
numai eu să plătesc am rămas,
nerecunoașterea facerii taină,
și izvorul din care m-am tras.
Azi, mai singur decât chiparosul,
mai sărac și mai trist decât Pan,
mă declar regele morții,
și-mpărat peste neamul uman!
Dar rămâneți și voi, nu plecați,
vă implor pentru ultima dată,
că tristețea în mine-i turnată,
ca metalul turnat în ducați,
Încotro, încotro grăbiți pasul?
- Ne-a venit și sorocul și ceasul!