Ca florile cu tălpi încete ale stepei
părul tău pe perna de zăpadă
lucește zorilor cupole de purpură.

Cu fulgere de abanos țeși corturile zilei,
și năvălești în coasta mea
ca-n gura șarpelui sâmburii merelor.

Toate lanțurile îndoielii topești
când mă divizi în sunete pure
și mă-mbrâncești în matricea cuvintelor.

Apele se înalță-n izvoare,
otrava ce l-a ucis pe Socrate-n cucută
și trilurile nopții în gușa privighetorilor.

Doamne,
Þie Însuți, redă-mă!