-Cine-i străinul acesta grăbit și tăcut,
călătorul acesta zelos, fără nume?
Către cine aleargă cu zel,
cu sprânceana-ncruntată și buza
mușcată adânc pân-la sânge?
Este El, ziditorul de ceruri,
făcătorul de îngeri și zei,
este blândul ce trece prin lume,
doar cât scăpărarea unei idei!?
Cine-i străinul acesta cu chip
nevăzut, neștiut încă nouă?
El, care-ntr-o grabă aleasă străbate
viețuirile noastre sărace,
ne sperie, ne miră și ne face
mai săraci și mai singuri, mai triști!?
Este El, călătorul de foc,
pecetea veciei și semn de soroc,
Împăratul fără scut, fără spadă,
El, care fuge de războaie,
dar nu de primejdii,
lumina care va să vadă
prin noi și prin timpuri,
ca prin oglinzi.
Este El, care-și spune cel Blând,
Vânătorul care vede fiecare gând,
Fiecare taină petrecută-n noi,
El, Înstrăinatul, care-a plâns atunci
că plângeau tâlharii aninați pe cruci.
Cine-i străinul acesta flămând,
pentru care nici măcar un smochin nu rodește,
pentru care irozii se-ascund,
și sporește neliniștea-n noi?
Este fiul mai marelui peste mari,
ultimul rege văzut pe pământ,
din dinastia în care,
e Tatăl și Fiul și Duhul cel sfânt.
El e viață, adevăr e și moarte,
cuprinsul necuprinselor toate,
e volbură, tunet, lumină,
trecerea vieții prin grădină,
tot ce mai știu și nu știu,
Duhul ce face din viță rachiu,
cântec mai este și murmur pe ape,
Dumnezeu îi mai spune, - și îmi-e frate -.